Listă: cărți pe care nu le recomand - 2025

Mi-a fost greu să fac lista asta pentru că în 2025 am citit foarte multe cărți conservatoare, cu care nu ar fi trebuit să-mi pierd vremea. În apărarea mea: 1. sunt întotdeauna curioasă cum își adaptează dușmanii strategiile discursive la o realitate care le arată tot mai clar că nu au dreptate să vrea să o conserve așa cum e și 2. chiar cred că trebuie să contracarăm direct transformarea excesivă a discursului online despre cărți în marketing și publicitate (iar ca să facem asta trebuie să citim toate prostiile care au parte de vizibilitate și recomandări și să înțelegem exact de ce nu ar trebui, de fapt, să aibă parte de ele).

Am văzut în ultima vreme liste peste liste în care multe cărți reacționare treceau la grămadă drept recomandabile alături de cărți care, chiar dacă n-or fi fost tocmai revoluționare, aveau măcar o tendință către critică radicală.

Networkingul din lumea cărților, prieteniile dintre autori și influenceri, influencingul în schimbul resurselor și vizibilității fac să nici nu mai conteze conținutul, să nu mai discutăm cu adevărat despre ce conțin cărțile publicate și promovate de marile edituri de la noi, și să ne bucurăm numai și numai de posesia obiectului cu coperta aia pe care am văzut-o prin multe postări pe bookstagram.

Așa că iată: furnica voastră revoluționară preferată (sau mai degrabă, greierele) de pe substack se pune ca de obicei de-a curmezișul și-i zice: ba dimpotrivă! valului de propagandă reacționară, contracarând-o devastator cu o LISTĂ exclusivă de cărți pe care eu, din păcate, le-am citit și pe care NU VI LE RECOMAND!

Faptul că nu le recomand nu înseamnă, bineînțeles, că vă zic să nu le citiți. Dacă sunteți curioase, la fel ca mine, și dacă simțiți că aveți de câștigat din confruntarea critică cu niște texte conservatoare deosebit de enervante, dar mai ales dacă vreți să vedeți în ce hal sunt distorsionate lucrurile și realitatea din perspectiva interesului (aspirației) claselor exploatatoare, chiar e bine să le studiați!

Când zic că NU le recomand ce vreau să zic e, de fapt: nu recomand să vă lăsați seduse și convinse de aceste discursuri, uneori foarte îmbietoare și bine construite, create de oameni în general cu adevărat pasionați de cărți. Căci chiar dacă pasiunea lor e autentică, interesul lor de clasă sau aspirația lor de a-și păstra și a-și spori privilegiile și accesul la resurse îi face să susțină discursurile dominante, cele care favorizează rămânerea pe loc a sistemului nedrept în care trăim. Nu vă lăsați convinse de ei și de ele, asta vreau să zic, pentru că ideile pe care ei și ele le vehiculează drept adevăruri (uneori priceput formulate și al căror pretins adevăr se bazează pe capacitatea acestor discursuri de a reproduce durerea celor mai vulnerabili în mod recognoscibil pentru noi toți) nu sunt decât, în cel mai bun caz, parțial adevărate și nu servesc deloc înaintării noastre în organizarea pentru eliberare. Și asta chiar dacă uneori pretind că ar face-o sau că, cel puțin, au o atitudine binevoitoare față de unele dintre aceste lupte (adică chiar dacă aceste discursuri se pretind uneori feministe, progresiste etc.). De fapt, atitudinea lor e binevoitoare față de acele „lupte” care nu implică și nu susțin atacul asupra hegemoniei discursului procapitalist, conservator.

Facem numărătoare inversă ca să ținem cititoarele în suspans mare până la final sau măcar ca să deruleze lumea până în josul paginii, de curiozitate.

5. Gabriela Adameșteanu - Anii romantici și Meserii nerecomandate femeilor (editura Polirom)

Pentru mine întâlnirea cu cartea de debut a Gabrielei Adameșteanu a fost, la vremea respectivă (în 2011), importantă. Drumul egal al fiecărei zile (1975) era despre maturizarea unei tinere fete într-un oraș mic și despre posibilitățile pe care le oferă desfășurarea în discurs a interacțiunii ei cu exteriorul. Sigur că am perceput-o atunci drept feministă și nu-mi pare rău, a făcut parte din dezvoltarea contradictorie și dificilă a conștiinței feministe socialiste la care am ajuns după mai bine de 15 ani de lecturi și muncă politică (și care e încă în dezvoltare).

Mereu mi s-a părut, în siajul acelei întâlniri din urmă cu mulți ani, că la Gabriela Adameșteanu simt un fel de tensiune între o oarecare tendință către feminism și socialism (crescută, mă gândeam, prin dezvoltarea ei în condițiile sociale și materiale din socialismul de stat, chiar dacă ea îl simțea drept advers și ostil), și preferințele ei și gândirea de dreapta (datorate poziționării sale sociopolitice și istoriei sale personale). Cele două cărți recente de memorialistică publicate la Polirom m-au convins însă că nu atât despre o „tensiune” e vorba, cât despre „a fi cu fundul în toate luntrile” și a cultiva o harababură ideologică care n-are cum să producă altfel de efecte în cititoare decât întărirea unor idei reacționare.

Gabriela Adameșteanu a fost unul dintre stâlpii establishmentului anticomunist care a ajutat la instalarea prin consens social a capitalismului neoliberal în anii 1990, iar începând cu a doua jumătate a anilor 2010, a arătat destulă opoziție (conservatoare) față de ideea (liberală) a „literaturii scrise de femei”, cu toate că a știut să se integreze cumva, mereu, în aceste discuții. Toate aceste afirmații merită, desigur, un text doar al lor, amplu și plin de referințe, pentru cele interesate, dar pe care nu-l voi dezvolta aici. Acum vreau doar să punctez faptul că Anii romantici este o carte despre anticomunismul Gabrielei Adameșteanu, iar Meserii nerecomandate femeilor, chiar dacă are acest titlu care ar putea apela, în contextul românesc al ultimilor ani, la sensibilitățile feministe ale cititoarelor, n-are de-a face deloc cu feminismul (asta ca să fiu drăguță).

Foarte pe scurt, în Anii romantici puteți afla detalii despre cât de oropsită a fost autoarea în comunism din cauza provenienței sale. A lucrat la Editura Politică, la Editura Enciclopedică, a debutat la jumătatea anilor 1970 și a avut succes. Dar nu i-a fost ușor. Ea ne povestește de ce nu a fost ușor (spoiler: comunismul a fost ciuma, de la un capăt la altul) și cât de dificil era pe atunci să publici cărți „normale” (adică reacționare, care, totuși, cum, necum, apăreau).

Deși este evident anticomunistă, adică angajată politic la dreapta, impresia mea plină de frustrare a fost, pe tot parcursul citirii acestei cărți, că autoarea încearcă să ne convingă că rămâne „ambiguă” ideologic. Că crede, adică, în mod rezonabil, că toate perioadele istorice vin cu bunele și cu relele lor. E o manipulare asta, consider, pentru că ideea (reacționară) pe care o lasă cartea în urmă este: chiar dacă sunt toate perioadele istorice rele, totuși comunismul e o ciumă, iar capitalismul e o eliberare, singura lume posibilă.

În plus, dacă în Anii... Adameșteanu se referă la legionarismul unor autori români folosind termeni precum „derapaje” sau „derivă”, în Meserii nerecomandate... mi s-a părut că această pudoare a dispărut și autoarea vorbește cu mai multă lejeritate, în unele locuri, despre implicarea în Mișcare (așa scrie, cu M mare) a unchilor săi pe care îi admira. Nu știu când a fost finalizat manuscrisul acesta, dar mi se pare că tendința lui e în armonie cu tendințele politice de la noi, unde, odată cu creșterea propagandei prorăzboi și a decretelor de austeritate împotriva celor mai vulnerabile categorii de oameni, președintele apără public organizații legionare și decorează persoane care au luptat de partea naziștilor în Al Doilea Război Mondial, premierul dă decrete adoptate nedemocratic și explică de ce trebuie să creștem presiunea pe persoanele care „nu lucrează” și multă lume de dreapta care se dădea până mai ieri progresistă și umanistă e ok cu toate astea.

Prin urmare, nu vă recomand să fiți fanii cărților de memorii ale Gabrielei Adameșteanu, ci, dimpotrivă, să le citiți cât se poate de critic și de conștient (mai ales că este o scriitoare cu adevărat pricepută).

4. Următorul pe lista mea: dl. Mircea Cărtărescu cu cel mai recent jurnal al său, Șapte ani stranii, apărut la editura Humanitas.

Prima mea întâlnire cu Cărtărescu, de prin 2005 (cred) a fost, tot așa, în primul rând pozitivă. În contextul de atunci, când internetul era la începuturi (mergeam la „sală” sau „net cafe” în pijamale și-n halat ca să ne verificăm mailul de yahoo și să bârfim pe yahoo messenger :)) nu aveam opțiuni. Am crescut, în anii aceia, multe dintre noi, cu viziunile anticomuniste și conservatoare propagate de editurile Humanitas și Polirom - contracarate doar de ce publica editura Idea și de textele din revista cu același nume. În contextul ăsta, în care îi citeam și îi credeam pe Liiceanu și Pleșu etc. și literatura în traducere publicată de Polirom (dar nu doar Salinger, Durrell etc. erau iubițeii mei, ci și Cortazar; little did I know pe vremea aia - un scriitor comunist! omfg! ca fapt divers: e și printre preferații lui Cărtărescu care se tot chinuie să-i scuze comunismul), la întâlnirea cu Cărtărescu și cu vibeul său sud-american, m-am bucurat, csmșz. Era un scriitor din clasa muncitoare bucureșteană a anilor 1970, crescuse la bloc, pe Ștefan cel Mare, și scria despre asta, precum și despre aspirația profundă a micii burghezii postsocialiste către arhitectura interbelică din zonele burgheze ale Bucureștiului și stilul de viață (închipuit) aferent. Am rezonat și eu, la cei 20 și un pic de ani pe care îi aveam, ce să fac.

Altfel stau lucrurile acum, după alți 20 de ani. Chiar dacă nu am cum să neg perioada în care am fost atașată de scrierile acestui autor, felul în care el și-a adaptat aptitudinile la cerințele establishmentului de a produce foarte mult anticomunism care să poată fi promovat și vândut atât în țară, cât și în afara ei, mă exasperează.

Lingușelile și laudele exagerate pe care i le aduce lumea literară mă exasperează și ele (mi-amintesc cu groază dosarul Observator cultural despre Solenoid unde criticii nu mai pridideau cu osanalele), iar mai ales în acest context, victimizările exagerate ale autorului mă scot efectiv din sărite.

Acum serios, domnule Cărtărescu : sunteți recunoscut, faimos, romanele dvs. sunt traduse, ați luat premii, ați câștigat mulți bani, locuiți într-o casă confortabilă, faceți excursii minunate în străinătate, aveți o relație bună, un copil drăguț, pisici și o pasiune, în continuare, pentru cărți și scris (citiți și scrieți non-stop). De ce sunteți atât de lacom? De ce nu vă ajunge? Ce vreți mai mult? De ce vă tot plângeți și credeți că sunteți persecutat?

În fine, pe scurt, în jurnalul său, Șapte ani stranii, Cărtărescu ne povestește despre călătoriile sale în străinătate și despre momentele grele prin care trece în calitatea sa de cel mai recunoscut și mai tradus scriitor român contemporan. Opiniile sale politice de dreapta sunt îngrozitoare, iar momentul când nu-și amintește numele lui James Baldwin, care vădește, asemenea întregului paragraf, dispreț și devalorizare pentru acel extraordinar scriitor (în condițiile în care fascistul Borges, de pildă, e ridicat în slăvile genialității), este foarte nasol, ar fi trebuit scos din manuscris, după părerea mea.

Prin urmare, nici pe Cărtărescu nu vi-l recomand, decât dacă vreți să studiați felul în care stilul și priceperea într-ale scrisului, precum și pasiunea autentică pentru citit devin complet inutile dacă scriitorul nu-și propune decât să reproducă la infinit aceleași idei obosite ale discursului hegemonic, într-o structură ideologică și într-un mediu în care, întâmplător, persoana lui ocupă un loc central. Sentimentul general pe care ți-l lasă acest jurnal este de: VID.

3. Următoarea pe lista mea neagră este cartea Dublă expunere la feminin. Aceasta a apărut cu sprijin financiar din partea unei bănci comerciale și în tandem cu o expoziție deschisă la o galerie din Piața Amzei pe care n-am ratat-o nici pe aia, cum aș fi putut? Am vizitat-o de două ori chiar. Expoziția a fost mai puțin deranjantă decât volumul, deși una dintre lucrări promova idei islamofobe care, în contextul global al islamofobiei în creștere - fundamentale pentru acțiunile ucigașe imperialiste, era, după părerea mea, de neexpus (cel puțin în lipsa unei clarificări). Lucrarea a fost totuși expusă fără rețineri și prin mărimea și locul pe care îl ocupa în expoziție, se înțelegea că e una dintre exponatele cele mai prețuite, centrale, care dau direcție discursivă.

Am scris și am vorbit de mai multe ori despre tendința din ultimii ani a mediului nostru cultural de a suprapune discursul conservator despre „feminitate” peste cel „feminist”. Amintesc rapid aici că tropii și asocierile specifice discursului conservator despre feminitate sunt: continuitatea eternă și indestructibilă dintre femeitatea biologică, dorința heterosexuală și trăsăturile culturale ale feminității; continuitatea dintre femeitate biologică și maternitatea considerată „firească”; frumusețea care rezultă din combinația dintre femeitatea biologică, apartenență la clasele exploatatoare și nerasializate; lipsa problematizării exploatării femeilor din clasa muncitoare etc. Acest discurs nu este și nu poate fi „feminist”.

În continuarea acestei tendințe se înscrie și acest volum, plin de texte, dar și de (unele) imagini profund conservatoare. Ca să vă zic sincer, m-am îngrozit și m-am și enervat pentru că și această carte a fost și scumpă (70 ron). Creștinismul ortodox joacă un rol important în câteva dintre texte, iar în combinație cu islamofobia acelei lucrări din expoziție (pe care, de altfel, prezența creștinismului o și conturează, căci poate în lipsa ortodoxiei din alte părți, acea imagine nu s-ar mai fi citit chiar așa?), lucrare reluată, din nefericire, și în volum, te face să vrei să dai cu cartea pe geam. Capitalismul este criticat într-un text din perspectivă creștin-conservatoare (și știm cu toții ce înseamnă anticapitalismul când e creștin-ortodox), narcisismul este prezent în mod teribil de deranjant cel puțin într-unul dintre texte, aspirațiile burgheze, pasiunea pentru monarhie și fasoanele nu ne scutesc, cruzimea se afirmă cu mândrie, iar confuzia scoate capul cam de peste tot. Ce să vă zic, noroc că nu am văzut să se vorbească prea mult despre cartea asta, dar ea face parte, după părerea mea, din producția recentă de literatură conservatoare scrisă de femei pe care nu vă spun s-o ocoliți, ci s-o tratați critic, din perspectivă cu adevărat feministă, adică și socialistă, adică exact așa cum merită.

2. Din aceeași producție conservatoare, vândută uneori drept „feministă” face parte și cartea Femei la graniță, care nu doar că nu mi-a plăcut deloc, dar m-a și înfuriat teribil pentru că, spre deosebire de volumul discutat mai sus, acesta a beneficiat de o distribuție mult mai bună (a apărut la editura Trei) și a „ajuns la mulți oameni” cum le place tuturor să zică, întărind astfel cu mult succes tropii liberali-conservatori de care eu una sunt sătulă max.

În primul rând, nu înțeleg de ce temele din cartea asta sunt tratate atât de expeditiv. Înțeleg că e un schimb de mailuri între prietene, iar prietenele își cam cunosc ideile, n-au nevoie să le desfășoare prea mult când își trimit mesaje, dar textele astea, când li s-a schimbat scopul și publicul, puteau fi dezvoltate. Prima mea frustrare legată de carte asta este.

Aș fi putut să trec peste dacă aș fi găsit în ea ceva mai puțin conservator. Am găsit însă ideea că Zelenski, prin ce face el ca președinte al Ucrainei, se poartă ca un părinte (da, da, chiar despre el vorbesc autoarele, despre cel care a spus pe la începutul războiului că ar vrea ca Ucraina să fie un fel de Israel; despre el, cel sub a cărui domnie s-a dat legea marțială, așa că dacă ai litera aferentă genului masculin în buletin, ești împușcat când vrei să fugi din țară ca să nu mori în războiul ăstora; ca un părinte se poartă, csz!). Am găsit, în carte, în general, o abordare a politicii extraordinar de axată pe caracterul și sănătatea psihică a indivizilor de la putere (și înjurături directe către Putin, ca și cum furia canalizată în carte în direcția acelui individ ar putea căpăta în mod magic o putere în organizarea socială a lumii în care trăim), împreună cu zero încercare de înțelegere îndreptată către capitalism, imperialism și războaie ca element constitutiv al acumulării capitaliste.

Am găsit termenul rasist care începe cu „ț”, folosit în mod aproape sfidător, iar asta chiar m-a tulburat profund și m-a înfuriat enorm mai ales în contextul în care această carte este numită uneori „feministă”.

Și am găsit chestionată ideea de „bunătate” astfel:

„Bunătatea e când îi dai bani unui cerşetor pe geamul maşinii? Când o faci în ziua de Crăciun? Când o faci și te uiți în ochii lui? Când cobori și îi faci cadou mașina? Când îl întrebi ce o să facă după cu banii? Și te prefaci că îl crezi? Când el te înjură pentru că i-ai dat prea puţin, și tu nu regreți gestul? Când te grăbești să apeși pe buton ca să închizi geamul? Când nu te grăbești și el apucă să-ți prindă mâna?”

Serios, fetelor, v-a prins vreodată un om care muncea pe stradă, între mașini, cerând bani, de mână? De ce să scrieți așa ceva?

Și de ce să folosiți un termen rasist pe care feministele rome se străduiesc de atâta timp, prin multă muncă politică, să le convingă măcar, măcar! pe „feministele” nerome să nu-l mai folosească? Să nu-l folosească măcar, măcar! în cărți culte și rafinate? De ce să-l folosiți când voi sunteți parte din elită, elita de toate felurile, astfel că lucrurile pe care le scrieți și le publicați „ajung la multă lume” și capătă deci, oricum, indiferent de voința voastră, și un caracter educativ. Cititoarele vă admiră, vor să fie ca voi. Iar voi folosiți termeni rasiști și spuneți că „cerșetorii” vă prind de mână când încercați să le dați bani.

Eu chiar cred că ar fi super mișto dacă ați reveni cândva asupra acestor lucruri din cartea voastră și le-ați discuta serios, omenește, cu gândul la copiii acestei lumi și nu doar la ai voștri.

Așa cum e acum, cartea asta e foarte departe de ce cred eu că e tendința către un feminism eliberator pentru toxte, deci chiar nu o recomand.

1. În fine, bomboana de pe colivă: Boala și războiul, jurnalul lui Radu Vancu 2020-2024. Doamne ferește. Deci pe asta chiar NU o recomand. Vă rog eu să nu vă lăsați câștigate de tragedia personală fondatoare a acestui personaj cu rol major în structura câmpului cultural de la noi. Tragedia lui personală, trauma lui (de respectat, în sine, ca orice suferință omenească) nu-i scuză obsesia vădită în jurnal pentru genialitatea masculină și pentru autori fasciști, și nici susținerea neabătută pentru teoria potcoavei (unde mereu, mereu, chiar dacă chipurile comunismul și fascismul sunt la fel, implicația este că comunismul e de fapt mult mai rău), și nici ridicările în slăvi ale colegilor aflați și ei în poziții strategice (networking, csf).

Acest personaj cultural, pentru că este cu adevărat un „personaj” el, care se autocreează non-stop prin postări de fb, publicare de jurnale, romane etc. și apariții publice (de exemplu, aceea recentă de la festivalul de film documentar Astra unde susținea propaganda de război) deci acest personaj trebuie criticat, cred, de câte ori avem ocazia (și cât se mai poate, până nu ne bagă ND la pușcărie pe toate comunistele) pentru că este influencer cu mare capacitate de convingere prin prestigiu și susține deci, cu mare succes, capitalismul neoliberal războinic care ne va distruge tot mai mult și mai rapid în anii care vin.

Gata. Astea au fost cărțile pe care nu vi le recomand. Mai aveam unele, dar m-am mai și abținut. Poate o să zic aici la un moment dat și despre cărți care mi-au adus lucruri pentru care sunt profund recunoscătoare, ca să nu mai spună lumea că sunt doar o scriitoare invidioasă și cârcotașă.

Pe curând, dragii moașei!